Invingatori

Ii mangaiam fruntea, incercand sa-mi stapanesc bataile inimii si lacrimile care amenintau sa-mi tradeze emotia.

Pentru ceilalti din salon, de la medici si asistente, la infirmiere si pacienti, era un batran ca toti ceilalti. Un batran in agonie. Un caz pierdut, pentru care nu se mai putea face nimic. Din punct de vedere medical, cel putin.

Bolnavii urmareau spectacolul morbid cu un interes crescand, majoritatea curiosi sa vada ce si cum o sa se intample, cativa bucurosi ca sunt inca in viata, prea putini manifestand vreo simpatie pentru relicva de om care zacea undeva, intre lumea noastra si cea de dincolo.

Doctorul de la ATI, chemat de urgenta, incercase o electrocardiograma la pat, avand grija sa mentioneze cu un zambet discret in coltul gurii ca “asta e asa, ca sa vedeti voi, domnisorii studenti, cum se face”. Apoi ridicase din umeri neputincios.

Asistentele se invarteau prin salon absente si total inutile, aruncandu-mi din cand in cand vorbe gen “Lasati-l, don’soara doctor, nu vedeti ca n-aveti ce-i mai face?” Apoi se intrebasera mirate “Ce-o fi apucat-o, nici macar nu il cunoaste...”.

Cativa colegi incercasera sa ma traga de langa pat, spunandu-mi ca nu are rost sa vad asa ceva. Tipasem la ei sa ma lase in pace, asa ca acum se uitau la batran si la mine de undeva, dintr-un colt al incaperii.

Afara ploua cu stropi de septembrie. Ploua peste orasul golit de viata si de soare, ploua rece, ploua peste noi. Salonul si intreaga lume disparusera cu mult timp in urma. Ramasesem doar eu, lumanarea aprinsa pe masuta de spital si ochii batranului. Parea ca tot ce fusese el odata se concentrase in privire, fragmente de suflet contopite ca mercurul din termometre. Si ochii aia erau mai vii ca niciodata, mai vii decat mine, decat noi toti la un loc. Ii tineam o mana intr-a mea si cu cealalta mana ii mangaiam fruntea.

Vazusem prea multi oameni in agonie. Prea multi ochi. Ochi care imi bantuiau noptile si gandul, amintindu-mi ca sfarsitul e implacabil, ca suntem neputinciosi, condamnati inca din start, fara drept de apel si fara speranta.

Vroiam sa stie ca nu e singur. Atat. Priveam ochii aia care ardeau de viata in timp ce trupul se stingea incet, incet si le spuneam ca sunt acolo. Si ca am sa raman pana la capat. Si mult timp dupa ce din flacara nu mai ramasese decat cenusa, eu inca mai priveam trupul neinsufletit, la fel de impietrita si de batrana ca si cadavrul din fata mea.

Atunci ti-am simtit bratul cum ma cuprinde pe dupa mijloc si respiratia ta calda mangaindu-mi obrazul in timp ce imi sopteai “Hai sa mergem, Andra…”. Si n-a mai contat nimic. N-a mai contat ca tu erai medic rezident si eu, o studenta , ca salonul era plin de ochi iscoditori, ca ceilalti pacienti filmau toata scena cu mintea lor avida de informatie care sa poata fi povestita mai departe cadru cu cadru, gest cu gest. Mi se topisera scuturile si nu mai dadeam doi lei pe lumea de-afara. M-am lipit de tine zguduita de hohote de plans cu toata forta vulcanului care erupe, de parca tu ai fi putut sa ma aperi de moarte, sa o alungi. Niciodata nu mai avusesem incredere in cineva cum credeam atunci in tine.

Ma priveai duios si buzele tale calde imi apasau fruntea ocrotitor. Iti simteam cu pieptul bataile inimii si mi se parea ca fiecare dintre ele sfideaza linistea impietrita pe chipul batranului, sfideaza destinul si zeii si tacerea. Erai langa mine si prin venele tale clocotea viata.

M-ai dus acasa in seara aia si am facut dragoste. Ne-am iubit cu valuri, ne-am iubit cu aripi, ne-am iubit cu ploaie. Zburam cu viteza luminii prin cosmos si aprindeam galaxii cu sufletele noastre care se mistuiau unul langa altul, unul peste altul.

Eram vii amandoi si uitasem de toate. Pentru o clipa, am fost invingatori.