Respiram cu nesat, cu sete, cu pofta de ani...Se facuse limpede prin lume si oamenii disparusera ca prin farmec . Ca doi "Peter Pan"-i, calatoream din poveste-n poveste, fericiti si nemuritori, inchipuindu-ne ca nu vom obosi niciodata.Deasupra capetelor noastre se oglindeau intinderi nemarginite de stele si scortosul gutui din curtea bunicilor isi fosnea batranetile peste bancuta de lemn, trosnind din toate incheieturile si pufnind in rastimpuri cu glas de balaur suparat.
Ne priveam incurcati, timizi si uimiti de tot ceea ce ni se intampla. Miroseam a flori, pentru ca imi asezasei pe cap o coronita. Flori de camp, albastre. Daca inchid ochii, le vad, le simt acum ca si atunci, in noaptea aia fermecata de august care invelise satul adormit de cantecele ciobanilor cu o patura groasa de cer, cand fereastra pe care ma strecurasem afara ca sa te intalnesc ma tot ameninta ca-mi va trezi bunicii cu scartaitul ei rautacios.
Era atata liniste in ochii tai mari, adanci si caldura palmei care strangea bland pumnul meu mic imi spunea ca putem sa ramanem asa, incremeniti intr-o clipa perfecta, doi copii care nu isi atinsesera niciodata buzele, doi copii care radeau fericiti.
Ciudat cum unele momente nu se uita niciodata...Ciudat cum nu raman in amintire, neamortite de timp, evenimente de impact, sau care ne-au setat cursul vietii, ci dainuie tocmai acele clipe care s-au scrijelit in noi pe furis, strecurandu-se tot mai adanc in subconstient si camuflandu-se cu atata arta incat sa nu poata fi gasite si rapuse de nimeni, niciodata.
Ele vor ramane suspendate undeva intre ieri si azi, la fel de vii ca intotdeauna, aninate de un cui ruginit si familiar, pe care vom sti oricand unde sa-l cautam. Chiar si in intuneric, cu mainile legate. Chiar daca tot decorul s-a risipit de mult in neant. Chiar si batrani. Trebuie numai sa inchidem ochii si vom fi acolo...
