O olteanca la meci

Marti seara…Mare meci mare, Romania-Olanda. Toata lumea era intr-o stare de agitatie maxima, telefoanele zbarnaiau intr-una: “unde vedem meciul?”, ”ah, toate locurile sunt rezervate?”, “la noi, in Grozavesti, a incercat cineva?”, “da mha, nu mai sunt locuri”.

Pana la urma, corupta de o sora microbista si de entuziasmul general, am pornit spre Piata Constitutiei. Eu, care n-am simtit niciodata vreun interes cat de mic pentru fotbal, eram de data asta tare nerabdatoare sa vad minunea de piata si pe oamenii care aveau s-o umple ochi. Auzisem atatea povesti despre atmosfera “super!!” si despre cum “e pacat sa ratezi asa ceva”, ca abia asteptam sa pot sa-mi dau si eu cu parerea.

La metrou, plin de lume. Se vorbea de meci, se faceau pariuri. Intre timp, ochii priveau tinta decolteul putinelor fete ratacite printre fanii echipei nationale mustind de testosteron(fanii, nu echipa). Cand zic “putine” vreau sa zic vreo 3. Atatea eram noi in compartiment.

Speriate si un pic ingrijorate de numarul mare de posesori de cohones, strangeam barele metalice din metrou ca si cum ne-am fi asteptat ca, din clipa-n clipa, cineva sa ne smulga de langa ele. Si acel cineva sa poarte tricou galben. Eu, curajoasa nevoie mare, ma pitisem dupa un urias si injuram de mama focului( in gand, evident) momentul cand, impinsa probabil de forte ale raului, pusesem pe mine un maieu. Proasta inspiratie. Aveam sa injur momentul respectiv de nenumarate ori de atunci si pana la terminarea meciului.

Punctul de intalnire era cam vag (la intrarea “aia unde e intersectia si un rond mare “(/:) ), asa ca ne-am smuls din puhoiul de suporteri imbracati in galben si pictati pe fata ca sa cerem indicatii. De la doi politisti. Din nou, proasta inspiratie!

Am explicat celor doi garcea datele pe care le avem noi in legatura cu punctul de intalnire si i-am intrebat daca stiu unde se afla rondul ala. Am primit ca raspuns, o intrebare. De la Garcea number1: “Vazut din elicopter sau de jos?”.

Si eu si sora am ridicat din sprancene si am repetat intrebarea. Politistul nr1 avea aceeasi nedumerire…Rondul, da, a inteles…Dar vazut din elicopter sau de jos??

Sprancenele noastre ramasesera ridicate. In timp ce politistul nr2 facea cu voce tare calcule probabile ale coordonatelor mult-visatului rond, de garcea1 s-a apropiat un Dino enorm, blanos, atarnat de o lesa prea subtire ca sa-l poate impiedica in actiuni. Sora a mangaiat cainele pe scafarlie. L-as fi mangaiat si eu, ca era tare dragut, dar m-am gandit ca daca ma aplec e posibil ca garcea1 sa-si incurce de tot gandurile. Si…adio indicatii.

Un minut mai tarziu si tabloul se schimbase putin. Stapana, o doamna in varsta si extrem de zambitoare, se scuza politicos pentru odrasla ei patrupeda, in timp ce aceasta mesteca de zor pantalonii politistului, vadit impresionata de textura si de mirosul lor deosebite…Au urmat momente de panica pentru garcea(amandoi) si de hohote de ras(ale noastre), mai ales pentru ca cei doi in uniforma repetau obsesiv intrebarea “din elicopter sau de jos, domnisoarelor??”, chiar si in timp ce incercau sa se smulga din botul parosului Dino.

In sfarsit, dupa multe peripetii, am reusit sa ne intalnim. Si in felul asta am capatat ceva nepretuit, ceva minunat, ceva absolut obligatoriu!! in situatia data: un baiat! Si uite-asa am intrat noi cu pasi siguri in Piata Constitutiei.

A inceput si meciul…Cam greu sa te concentrezi asupra monitorului, cand picioare uriase ameninta sa te calce pe cap in fiecare clipa(asta daca ai 1,60 ca mine) si cand ti se zbiara in timpane de catre necunoscuti ca ar fi bine sa iei o gura de bere de la ei din pahar. O gura, doua, trei…Si mai ales cand esti nevoita sa tragi mereu in sus de bretelele de la maieu. Cat mai sus, pana la urechi daca se poate. Si sa te rogi divinitatii sa-l transforme cumva intr-o bluza lunga si larga. De preferat de pijama.

In sfarsit, declaratia mea cum ca as fi lesbi, bezelele adresate surioarei mele careia ii tot spuneam “iubi” si faptul ca ne-am luat de mana dragastos au parut sa-i descurajeze un pic pe agasanti, care inca mai oscilau intre a ne crede sau a se infuria ca sunt luati peste picior. Norocul a venit cu galeria, care a dat startul la tipete (“Hai, Romania!” sau “Mutu, Mutu, Mutu!” ). Si febra zbieratului a cuprins usor usor toata barbatimea de la fata locului, toate urechile, gurile si mainile, care se bateau intre ele sau bateau aerul frenetice.

Meciul…slab rau de tot. Pana si pe mine, care nu ma pricep la fotbal, m-a dezamagit jocul tricolorilor.

Din toata ingramadeala aia, din toate violentele izbucnite subit intre spectatorii ametiti de bere si stopate la fel de subit, din toate urletele si chiraielile, am extras si o chestie care mi-a placut. Solidaritatea. Chiar daca manifestata animalic… Mi-a parut bine ca pe oameni ii mai leaga ceva. Ca spera impreuna la ceva. Fie chiar si la un rezultat, al unui meci. Mi-am dorit si eu mult sa castige. Dar n-a fost sa fie. Si de meciuri vazute in pietele publice…m-am lecuit definitiv! Una peste alta, a fost…o experienta.:)

Gara de Nord

Scartaitul metalic al trenului ii gadila urechile obisnuite sa soarba fiecare geamat ascutit al sinelor terfelite sub greutatea dihaniei de deasupra. Sunetul ii intepa creierul obosit, peste care apasa o perdea grea de aburi, provocandu-i acea durere intensa si fluida, atat de familiara, pe care o savura cu voluptate, sadic, patruns de ea pana in radacini.

Avea nevoie de senzatia asta sfredelitoare si rea, care actiona antihipnotic, ca un dus rece, intremator, cu diferenta ca efectul nu era acela de injectare a unui calm binevenit, ci de sporire a furiei, care devenea lucida si calculata pe masura ce crestea in intensitate.

-Hei, nene, da si tu un ban ca nu saracesti!

Scuturat din starea pe care si-o autoinoculase de vocea de puradel, isi indrepta furios ochii catre gangania neagra, care se protapise trufasa in fata lui si-l privea sfredelitor din dosul ochelarilor cu rame prea mari pe fata intunecata si acoperita de un strat gros de jeg. Cu stilul lui brutal fata de orice fiinta umana care ii trezea dispret, repulsie, individul in costum gri, cu cravata asortata si pantofi de firma marai un “Valea!” atat de amenintator incat tiganusul, care ii ajungea pana la genunchi, se carabani injurand de zor.

Il dezgusta profund gloata de cersetori, aurolaci, traficanti, afaceristi dubiosi care isi imprastiau miresmele in sala intesata de lume. Dar cel mai tare ii dispretuia pe tinerii care cereau fara jena de pomana, in loc sa munceasca undeva pe bani putini, dar cinstiti. Faptul ca proveneau din familii sarace, cu tati betivani si mame sinucigase, ca isi duceau amarul prin cladiri darapanate, mancate de mucegai, de putreziciune, ca dormeau uneori prin santuri sau pe banci, toate astea nu-l impresionau defel. Si el fusese sarman, si el dormise prin santuri, si el avusese o mama sinucigasa si un tata aproape nebun, sau cel putin asa il percepuse el la vremea aceea.

Absentelor indelungate, zilelor intregi in care barbatul cu par ciufulit si pantaloni peticiti se incuia in camera mobilata simplu, cu un birou si un scaun beteag, lipsei sale de responsabilitate, tuturor acestor probleme dureroase, cel pe care se obisnuise sa-l numeasca “tata” le gasea o explicatie prea putin plauzibila pentru restul familiei: era scriitor, avea nevoie de liniste ca sa lucreze.

Inchise ochii intr-o incercare zadarnica de a alunga mizeriile trecutului din mintea supraincarcata. Aplica instantaneu metoda proprie de calmare: isi analiza rapid viata, incepand cu adolescenta destul de intunecata, de cand pornise sa se intretina singur, apoi prima tinerete, facultatea, cu iubite, prieteni si ceva bani. Isi vazu apoi biroul mobilat confortabil intr-o cladire luxoasa din centrul Bucurestiului, partenerii de afaceri, clientii satisfacuti, care ii atrasesera cu timpul celebritatea. Vizualiza intr-o clipa salile de judecata intesate de tarani cu maini aspre si fete arse de soare, de caldarari spalati, cu mustacioara neagra, de domni si doamne in haine apretate si frumos mirositoare, sala tribunalului si pledoaria lui stralucita, privirile celor din jur, incarcate de admiratie.

Deschise ochii linistit. REUSISE in viata! Mai avea un singur gol de umplut: singuratatea. Visa timid la o familie, o familie iubitoare si calda, pe care nu o va parasi! Nu asa cum o facuse taica-sau!

Isi aprinse o tigara cu degete sigure, de om stapan pe sine si trase degajat un fum. Rotocoalele mari se invarteau speriate prin Gara de Nord, luandu-se la intrecere cu aburii cafelelor sorbite zgomotos din pahare de plastic de buze de domnisoara. O cucoana voluminoasa, in culori tipatoare, il privea curioasa.

-E o zi frumoasa, nu-i asa? spuse cucoana cu un chef evident de vorba.

-Da, ii raspunse taindu-i-o scurt.

Femeia se indeparta ofensata. N-avea decat. Se uita nervos la rolexul de la mana. Fara 10! Trebuia sa soseasca demult. Un nou scartait metalic facu sa rasune sala inalta. Nu, nu era trenul asteptat. Acelasi fior il patrunse adanc, coborand de-a lungul sirei spinarii, pana in talpi, furnicandu-i incheieturile. Furia urca incet in el, in sens opus furnicaturilor. Zambi trist la amintirea baietasului zburlit de acum 27 de ani, cu privirea pierduta in urma colosului ce se indeparta catre strainatate, purtandu-l in maruntaiele sale pe tatal lui.

Acelasi fior care il strabatuse atunci, in urma cu exact douazeci si sapte de ani, cinci luni si unsprezece zile, il strabatea si astazi. Acelasi tren imens si rece care fusese complice la fuga tatalui sau trebuia sa soseasca din clipa in clipa, aducand inapoi un cap mic impodobit cu o claie de par incurcat si vesnic soios.

Strivi chistocul cu gheata si-si privi din nou ceasul. Un gainar, dupa toate aparentele, observa “prada” de valoare si incepu sa-i dea tarcoale, aruncand ocheade lacome. Barbatul il sageta cu privirea doar o clipa si asta fu de ajuns ca hotul sa inteleaga ca ar fi mai bine s-o stearga.

Nu isi facea probleme ca ar putea fi atacat si jefuit. Era perfect constient de constitutia sa atletica si, in general, de statura sa impunatoare.

O fatuca blonda si curatica il privea de la 3 metri, afisand o expresie de admiratie impletita cu sfiala. Zambi, magulit in orgoliul sau de mascul. Un instinct ingropat in strafunduri rabufnea de undeva, din abisul fiintei sale, gangrenandu-i ratiunea, stapanirea de sine, luciditatea, impingandu-l cu gheare de vultur catre fata cu parul de culoarea soarelui. Ar fi vrut sa o stranga puternic in brate, soptindu-i la ureche cuvinte dulci, cuvinte pe care nu le-ar fi putut rosti niciodata amantelor sale ieftine si trecute. Avea atata prospetime, atata naturalete si inocenta fata asta imbracata simplu si ingrijit! Un pas, doar un pas il despartea de ea.

Geamatul cunoscut al sinelor strivite de dinozaurul metalic ce intra in gara il facu sa tresara. Intr-o clipa, ii reveni in minte totul: cine era el, cum ajunsese acolo, tatal sau…Incremeni.

“Bravo tie, dom’le avocat, isi zise, salivezi la vederea unei pustoaice ca o javra in fata unei halci de carne…”.

De ce venise aici, oare? De ce venise sa-si astepte tatal? Acum mai mult ca niciodata se simtea un ostracizat, un renegat, strain de zambetele oamenilor, de vorbe, de atingeri, de fete cuminti si blonde.

“Sunt un dobitoc!” isi striga furios si se intoarse spre iesire. Venea aici in fiecare saptamana doar ca sa vada, sa auda, sa simta durerea sinelor strivite, ca un nebun! Era nebun! Ce astepta? De ce fusese convins, dar absolut convins, ca in ziua asta urata de octombrie, monstrul ala de metal ii va scuipa tatal in brate?!

Se misca mecanic, nervos, spre usa de iesire. Nu avea sa mai vina niciodata in Gara de Nord! Niciodata!

Cai albi

Iubitule, hai sa ne scriem singuri povestea
Pe-un capat de lume, pe buze fierbinti
Si cerul de stele in jos sa se uite
Cu ochi de planete- printese si printi.

Sa fim numai noi iubiti printre oameni
Si visul sa zboare spre noi pe pamant
Atunci cand de valuri se-mbata si luna,
Sa ploua cu aripi ca suntem, ca sunt.

Sa-mi spui cu soapte care ard in saruturi
Ca moartea ne iarta, ca ne-a facut zei
Si bratele tale nicicand ma vor pierde
In mijlocul noptii, al anilor mei.

Cu pieptul sa-ti simt bataia de suflet
Si goala, pe ritmuri de dans sa ma ai,
Sa fim numai unul cand vantul ne crede
Cai albi ce-si alearga povestea spre rai.